„Ochii Monei” de Thomas Schlesser: O călătorie prin artă și memorie

„Ochii Monei” de Thomas Schlesser este mai mult decât o poveste captivantă – este o experiență literară și vizuală. Cititorul nu doar că urmărește povestea Monei, ci învață alături de ea, descoperind detalii fascinante despre capodoperele artei universale.

În fiecare miercuri, un bunic își ia nepoata de mână și o duce într-un muzeu. Dar nu este o vizită obișnuită, nu este despre a privi grăbit tablouri și sculpturi și a trece mai departe. Este un ritual, un proces, un exercițiu de salvare. Mona are zece ani și, dintr-o cauză necunoscută, a trecut printr-un episod de orbire temporară.

63 de minute de întuneric total, fără nicio explicație medicală clară, fără o garanție că nu se va repeta. Dacă Mona va orbi definitiv, bunicul său Henry este hotărât să îi lase o moștenire diferită – nu una materială, ci una vizuală. Să îi umple mintea cu cele mai frumoase imagini posibile, pentru ca, și în beznă, să poată continua să vadă.

✨ 📚 Așa începe povestea din „Ochii Monei” de Thomas Schlesser.

Tradusă în peste 60 de limbi, cartea a fost primită cu entuziasm de cititori și critici deopotrivă, fiind descrisă ca un amestec de literatură, istoria artei și psihologie.

Este o poveste care se desfășoară în 52 de tablouri, fiecare reprezentând o lecție despre frumusețe, durere, pierdere și speranță.

„Ochii Monei” – povestea unui destin legat de artă

Fiecare vizită la muzeu devine o fereastră către o lume nouă.

Prima oprire este la Luvru, unde Mona și Henry privesc „Venus și cele trei Grații” de Botticelli. Bunicul nu o lasă să vorbească imediat.

„Mai întâi privește. Tăcerea te ajută să înțelegi.” Este prima lecție – a vedea nu înseamnă doar a privi, ci și a înregistra, a simți, a absorbi. Apoi urmează povestea tabloului, detaliile care-l fac să fie ceea ce este, mesajul pe care îl poartă. Fiecare miercuri aduce o nouă descoperire, iar fiecare tablou devine o parte din moștenirea vizuală a Monei.

Însă călătoria Monei nu este doar despre artă. Pe măsură ce vizitele la muzeu se înmulțesc, trecutul începe să iasă la suprafață.

Dincolo de întunericul care o amenință, o altă umbră planează asupra vieții sale – absența bunicii sale, Colette. Moartă înainte ca Mona să fi avut șansa de a o cunoaște cu adevărat, Colette este o figură care pare să se strecoare prin crăpăturile memoriei și care, într-un fel, este legată de misterioasa afecțiune a fetei.

Pentru a găsi răspunsuri, Mona începe ședințe de hipnoză. Acolo, încet, bucăți din trecut încep să se contureze. Secretele familiei ies la iveală, iar Mona descoperă că orbirea sa nu este doar o problemă medicală, ci și una afectivă. Ceea ce ascunde subconștientul ei, ceea ce nu a fost niciodată spus, ceea ce a rămas neînțeles și nerezolvat se manifestă acum în cel mai neașteptat mod – prin dispariția vederii.

52 de săptămâni, 52 de tablouri, 52 de lecții

Între timp, vizitele la muzeu continuă. La Orsay, Mona descoperă realismul și impresionismul, iar picturile lui Courbet și Fantin-Latour îi dezvăluie felul în care arta poate sfida moartea și poate păstra vii amintirile. La Beaubourg, ajunge la arta modernă și contemporană, unde descoperă că frumosul nu este întotdeauna convențional, că expresia artistică poate lua forme neobișnuite, că nu tot ce este armonios este și adevărat. Învață să accepte lucruri care o tulbură, să le privească dincolo de aparențe, să caute înțelesuri ascunse.

Însă ceea ce începe ca un refugiu devine și o sursă de neliniște. Ce se va întâmpla după ce se vor fi epuizat cele 52 de săptămâni?

Dacă Henry și-a imaginat acest plan ca pe o salvare, nu înseamnă că și Mona îl percepe la fel. Va putea continua singură? Va reuși să își mențină echilibrul între frică și speranță? Și, mai presus de toate, își va pierde sau nu vederea definitiv?

O carte care te învață să vezi dincolo de suprafață

Dincolo de povestea emoționantă, „Ochii Monei” este un roman care reușește să facă ceva rar întâlnit – să îmbine literatura cu educația artistică fără ca lectura să devină greoaie sau didactică.

Descrierile operelor de artă nu sunt simple explicații tehnice, ci adevărate narațiuni în sine, integrate organic în parcursul protagonistei. Fiecare tablou nu este doar un obiect static într-un muzeu, ci un personaj care ajută la construirea poveștii, un element care adaugă profunzime călătoriei Monei.

Stilul lui Thomas Schlesser este clar, dar nu simplist. Are o sensibilitate aparte în felul în care descrie relația dintre bunic și nepoată, reușind să surprindă atât fragilitatea emoțională a unui copil care se confruntă cu o posibilă dizabilitate, cât și iubirea discretă, dar profundă, a unui bătrân care își dedică ultimii ani unei misiuni imposibil de măsurat în rezultate concrete.

Henry nu îi poate garanta Monei că nu își va pierde vederea, dar îi poate oferi ceva ce nimeni altcineva nu poate – o lume întreagă, construită din imagini și povești.

În multe privințe, romanul amintește de „Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder, doar că, în loc de filozofie, mizează pe artă ca instrument de descoperire personală. În loc să ofere răspunsuri directe, cartea deschide întrebări, obligând cititorul să se întrebe ce înseamnă cu adevărat a vedea, ce rol joacă amintirile în identitatea noastră și cum ne influențează trecutul felul în care percepem realitatea.

Finalul, fără să ofere un verdict definitiv asupra soartei Monei, lasă loc interpretării, lăsând cititorul să reflecteze asupra călătoriei sale. Poate că răspunsul nu se află într-un diagnostic medical, ci în ceea ce Mona a învățat să vadă dincolo de ochii ei.

„Ochii Monei” nu este doar o carte despre artă sau despre pierdere. Este o carte despre ce rămâne, despre ce putem păstra chiar și atunci când totul pare să ne fie luat. O lectură care nu doar te face să privești, ci și să înțelegi, să simți, să îți pui întrebări. Iar asta, poate, este cea mai importantă lecție pe care o poate oferi un roman.